Mihai Eminescu, biografie (1850 - 1889)
| Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist român |
Între
1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa
a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase
de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi
pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse
instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu
trupa Tardini-Vlădicescu.
1866
este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie
moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista "Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”.
Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet
şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai
apar în "Familia” încă 5 poezii.
Din
1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul
Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere
prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a
realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi
realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui
Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl
cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.
Între 1869
şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar
Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte
facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se
împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle;
începe colaborarea la "Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.
Între
1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu
condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două
semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se
întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al
Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru
judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în "Convorbiri Literare”.
Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea.
Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este
îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul "Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul "Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.
În "Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".
Adio
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!
Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!